Apel umanitar

Maifrenţ, aţi observat, poate, că pe acest blog bântuie două (sau doar unul; este posibil ca unul să fie un alter ego al celuilalt) personaje incoerente, care împroaşcă mizerii la adresa mea, prezentând pentru acuzele lor zero dovezi. Aceste personaje ”ştiu” că nu sunt cine spun că sunt şi ştiu asta, deoarece ”adevăratul” castanman, în opinia lor, nu ar spune asta sau cealaltă. Afirmă aceste lucruri cu o siguranţă de sine demnă de admirat, asta dacă n-ar fi patologie pură. Se comportă de parcă ar fi avut vreodată acces la tot ceea ce am spus eu, atât în public, cât şi în privat, şi nu le-ar lipsi o parte imensă a tabloului pe care pretind că-l înţeleg. După ce aţi fost martori, alături de mine, la circul făcut de aceste personaje imunde, se pot trage câteva concluzii care nu pot fi negate.

A veni şi a elibera răgete triumfătoare de ”qed”, atunci când nu aduci nici măcar o singură dovadă, nu poate fi decât semnul unei psihoze grave. Nu ştiu dacă, într-adevăr, cele două personaje sunt persoane distincte sau numita MG este un alter ego agresiv al numitei CR, folosit de către aceasta din urmă pentru a-şi revigora blogul prăfuit şi, de asemenea, pentru a-şi putea porcăi cititorii mai incomozi, la adăpostul unui pseudonim. Dar, cum eu nu am pretenţia de infailibilitate, precum cele două personaje, putem presupune că vorbim despre indivizi diferiţi. Unul dintre aceste personaje a intrat în atenţia mea, aşa cum aţi putut observa în comentarii, dându-mi seama că este o femeie cu probleme psihice foarte grave. (Cealaltă este posibil să fie doar proastă.) Voi relua, în scopuri umanitare, observaţiile efectuate asupra comportamentului patologic al acestei persoane, madam G.

Persoana pretinde că este bărbat, cu toate că prezintă un puternic accent de mahala în tot ceea ce spune şi, de asemenea, o locvacitate rar întâlnită la sexul masculin şi des întâlnită la centuriste. Pe lângă asta, persoana manifestă o clară tendinţă paranoică, ascunzându-se în spatele unui VPN, deoarece bănuieşte că oamenii vor să-i facă rău; are idei delirante – neagă realitatea şi mă acuză că sunt altcineva, asta fără a furniza dovezi, numai pentru că ”ştie” adevărul; are o gândire dezordonată – atunci când i se aduc argumente care-i invalidează ”raţionamentele”, evită răspunsurile, recurgând la invective; are iluzii de grandomanie – se consideră nu doar foarte inteligentă, ci un fel de campioană a raţiunii, iar acest lucru se poate observa pe blogul dânsei, unde este expertă în aproape orice, de la tenis de câmp, la astronomie, poezie, fizică cuantică, artă, literatură, matematică şamd, ceilalţi sunt proşti, doar pentru că nu pot tolera să li se toarne insulte fără oprire şi renunţă la disputa ”retorică”; are halucinaţii – i-a vorbit ”adevăratul” castanman şi i-a spus că eu sunt altcineva.

Apelez, pe această cale, la persoanele care o cunosc personal să anunţe familia acesteia (dacă are), pentru ca această creatură grav bolnavă să primească îngrijirea de care are, în mod cert, atâta nevoie. Simptomele unei psihoze, cel mai probabil schizofrenie, sunt de necontestat, cine nu crede, nu are decât să verifice dialogul absolut halucinant pe care l-am avut cu această femeie bolnavă şi apoi să verifice fiecare simptom enunţat mai sus într-un manual de specialitate, de preferat DSM-5.

Pater noster

Copiii se tem de întuneric. Adulţii de lumină. Un adevăr ( două adevăruri?) antic. Creaţia e imperfectă. Cu cât mai imperfectă, cu atât mai urgentă mântuirea. Alt adevăr. Filozofic.

” Notre pere qui etes aux Cieux / Restez-y / Et nous nous resterons sur la terre / Qui est quelquefois si jolie…”

” Tatăl nostru care eşti în ceruri / Rămâi acolo / Cât eşti tu de sfânt / Şi noi o să rămânem pe pământ / Fiindcă pământul câteodată e frumos ”

Prevert nu blasfemiază cu această poezie, ” Pater noster „. E o încercare de a depăşi punctul critic  al dialecticii credinţa – necredinţă. Fără a pune clasica întrebare :

-Si Deus, unde malum?

Chiar aşa, dacă există Dumnezeu, atunci de unde vine răul?

Curvele virgine

În vremurile de mult apuse, acestea erau o specie onorabilă:

Guinevra, soţia regelui Arthur, il iubeşte pe Lancelot, cavalerul şi vasalul acestuia. Consecinţa : se duce dracului Masa Rotundă, cel mai iubit artefact al copilăriei mele.

Isolda, soţia lui Marc, îl iubeşte pe Tristan, nepotul acestuia. Consecinţa: dragostea îi duce spre moarte.

Anna Karenina, soţia celui mai bun om din literatura rusă, îl iubeşte pe Vronski, prinţul. Consecinţa: moartea.

Etc, etc ( ajutaţi-mă şi cu alte exemple)

Expresia poate părea vulgară, dacă ne e frică de cuvinte. Am auzit-o recent, într-un context nepotrivit şi vreau să aduc lucrurile în matca lor naturală. Vreau ca această expresie să nu mai fie devalizată pentru a categorisi tipele care azi beau doar apă cu lamâie la chef, sunt oripilate de aruncarea lui Bubico pe geam, sughiţă dând laicuri si steluţe, pun poze de la ultimul pelerinaj la Arsenie Boca.

Nu avem nevoie de sfinţi, ci de întelepţi, spunea un om simplu. Când toată lumea e de acord cu toată lumea, adevărul e o fundătură nefrecventabilă.

Științific, nu sunt trist

Mate, dacă dimineaţa, bărbierindu-te, te uiţi în oglindă şi mormăi: mâine, ce-ţi voi mai mâine spune?…că sunt utopic şi progresiv de trist?, iar ăla din oglindă te ignoră, nu te speria, nu e o afecţiune psihică legată de genul dedublării personalităţii, e doar cea mai frumoasă formă de manifestare a unei boli de prinţi.

Procedura mai nouă, revizuită şi adăugită, sugerează folosirea detaşării şi a autoironiei. Şi mult alcool.

Procedura mai veche, rămasă de la greci, impune adoptarea atitudinii de tip polytropos. Adică aceea care te obligă, spre binele tău, să foloseşti minciuna. Deşi adevărul nu-ţi este străin. Pentru acest lucru îţi este necesară şi o resetare minimă. Aceea de a înlocui criteriul adevărului cu justificarea erorii.

Fiinţă raţională, inginer, plec de la premisa că şi atributele acestei posturi sunt tot raţionale. Tristeţea-mi poate fi explicată, justificată, tratată. Chiar cu dispensă de la etic ( pentru a scurta terapia). Mă reped într-un studiu ştiinţific şi mă cuplez la ceilalţi treizeci de milioane de trişti anonimi ai Europei. Aflu că seretonina, cea care ar trebui să mă scoată din starea asta, e produsă de emisfera stângă a creierului. Ciudat! E aia cu ordinea, sistematizarea, limbajul. Cea dreaptă, unde îşi au sediul emoţiile şi creativitatea, nu gestionează nimic din stările pozitive. Şi eu mă tratam cu poezie, film şi vise…Total greşită terapia. Continui studiul şi aflu încă un lucru îngrozitor. Sunt un trist atipic pentru simplul motiv că în depresie creierul se atrofiază şi regiuni întregi se micşorează cu aproape o treime. Normal, după calculele mele, eu ar fi trebuit să pierd aproape o juma de chil, iar pe cântarul de baie mie îmi apare unul în plus.

Îmi aduc aminte că ştiinţa nu are nimic de a face cu înţelepciunea şi cotrobăi prin filozofie. Nu găsesc decât o desperantă informaţie, cum că tristeţea mea n-ar fi decât un vechi răspuns la care trebuie găsită întrebarea.

Revin la prima procedură şi mă reped în primul pub. Alcoolul este viaţa şi viaţa e alcool. Tipul de lângă mine mă priveşte ca un psiholog genial, dar ratat, şi îmi strecoară aproape conspirativ : man, decât o viaţă Cioran, încearcă măcar o zi Van Damme!