Poem pentru cuadratura cercului

Te urăsc! Ştiu că aşteptai asta ca pe-o iertare. Vindicativă. Buricele degetelor arse de neatingerea ta nu mai lasă amprente pe epiderma niciunei femei. Hai să îngropăm aşteptarea asta! Are deja un miros fetid. De cadavru descompus al diavolului. Am fost un nebun inocent. Cu rigla şi compasul, poemele mele, să rezolv cuadratura cercului. Dar şi asta face parte din utopia meliorista. Aia care dărâmă podurile şi zgârie norii de pe care sinucigaşii vor să se arunce. Dar nu e-n stare să deschidă o fereastră.

Confesiunea lui Vasili Vasilici Svetlodidov către sufleorul său, Nikita Ivanici

(in timpul monologului maşiniştii demontează decorul, luminile se sting încet)

Timpul e o maladie banală a omului, spun oamenii deştepți, Nikita. Când se uneşte cu spațiul, ai de-a face cu o singularitate.  Nu d-aia de dexonline. Ci d-aia care atrage, strânge de gât, lumina. Şi toate căcaturile lui Newton devin caduce.

( sufleorul cască )

Da, Nichita Ivanîci. Timpul a trecut. Acum, în lumea asta desvrăjită, nu mai pot alege decât între un pitic de grădină şi Descartes. Un pitic din ăla cu nasul roşu, căruia să-i pun suflet şi să-l aşez în dezordinea mea existențială. Căruia să-i povestesc marile mele roluri. Şi marile căderi. Aş putea să-mi mut viața pe facebook, bătrâne prieten. Însă laicurile alea mecanice îmi vor scrijeli fața. Sunt mai străine ca o absența. Prefer piticul.

(Nichita Ivanîci îşi aprinde o țigară şi Vasili Svetodlidov trage cu sete pe nări rotocoalele de fum) 

Cred că o să renunț la Descartes. Era o chestie ratată în tinerețe. Încă o ratare. Precum gagica dintr-a zecea.  Îmi plăcea mercenarul ăsta vagabond. Care fuma şi trişa la poker. Care voia să ştie totul despre maşinăriile idiotului de Tycho Brahe. Idiot cu simț estetic, pâna la urmă. I-a ieşit cel mai frumos catalog de stele din amestecul geocentricului ptolemeic cu heliocentricul lui Copernic. Hmm, ce lume, Nikita! Descartes, vagabondul care cutreiera Europa căutând rozicrucieni! Şi care, din futaiul cu Christina, bisexuala, scoate faimosul ăla de tratat al pasiunilor. O regină scoate întotdeauna tot ce e mai bun din tine.

(sufleorul i-arată ceasul)

Da, bătrâne, piticul e mult mai cartezian decât Descartes. Şi lumea mult mai strâmbă. Dacă plătim cu bine răul, binele cu ce-l mai plătim?

Cutia de pantofi

Viața asta ca o pasăre rănită, într-o cutie de pantofi. Căreia îi arunc semințe zâmbind. Deşi ştiu că nu va mai zbura niciodată. Cu ochii pe ceas, sclav al cotidianului. Irosindu-mă pentru a respecta self help agenda. Ființă schizoidă trăind timpul mic, ăla cronologic. Cu gândul la timpul mare. Timpul în care suspenzi principiile şi judecățile de valoare. Timp alocat unui spațiu al levitării spiritului. Până şi singurătatea s-a vulgarizat. O folosesc ca pe-un avans plătit pentru o iubire. D-aia domestică în care singura pasiune comună e telecomanda.

E duminică după-amiaza. Timpul cel mai propice ieşirii la o plimbare cu mine însumi pentru a degusta, cu lingurița, porția de bovarism. În oglindă mă priveşte un Iov disperat de nevoia de a înțelege. Elifazii, bildazii, zofarii dorm.

Mâine va fi la fel. Aruncând semințe într-o cutie de pantofi.

Similare

WordPress-ul publică sub postarea textului meu cu Vasile trei titluri. Care cică ar fi „Similare” cu ceea ce am postat eu. Dau o bere celui/celei care indică cea mai vagă apropiere. Apoi mă gândesc dacă să le cer sau nu daune. 🙂  Voila de vezi textele:

…

Dumnezeu este surd și pentru a-i spune ceva trebuie să scrii pe hârtie, spun poeții și mă arunca în cea mai mare nebuloasă, ultima mea spusă pe hârtie fiind un bilet prins cu magnetul pe frigider – să iei pâine!

Dumnezeu nu joacă zaruri, spune Einstein încercând să facă praf cuantica lui Born, iar mie tocmai întâmplarea mi-a pus pe tavă adevăruri și iubiri. Și dezamăgiri, bineînțeles.

Dumnezeu este mort, spune Nietzsche și îl iert pentru că într-o noapte mi-a demonstrat că rătăcim în pură iluzie și ceea ce ne-nșală e mai important decât adevărul, contează doar cum ne-am cheltuit credința și nu unde am ajuns.

Dumnezeu este dragoste, spun creștinii de-a valma și eu mă pierd în teoria disonanței cognitive care îmi explică, pornind de la un jaf, că oamenii nu pot fi nefericiți pe perioade mari de timp și mai am puțin pentru a crede că de fapt dragostea nu e decât o forma  a sindromului Stockholm.

dumnezeu e ceea ce facem fiecare din propria singurătate, am citit undeva, demult.

…

Litoticul meu „te iubesc” l-ai pus pled pe prințesa adormită din tine. Mi-ai spus să nu mai zbor. Sunt ridicol.Singuratatea dă bine pe o aleea pietruită. Paşii au ecou. Zborul nu. „pierderea Poeticii aritostelice a dus la naşterea Numelui trandafirului” spune Eco pe undeva. Am rămas vameş între noapte şi zi. Mi-ai interzis să-mi mai agăț poemele în colțul lunii ca să nu-ți afecteze mareele. Între timpul meu şi timpul tău, o lume.

…

nesuferito, ai putea răci și habar n-am să-ți fac un ceai, știi, eu mi-am pierdut vremea înălțând zmee pe plantațiile dezamăgirii, nu-ți mai undui coapsele căutând o misterioasă frecvență  de rezonanță, ai putea să-mi verși cafeaua, cea mai importantă chestie din ritualul meu voodoo de exorcizare a nopții… și nu voi mai putea să te alung, la radio am aflat ca au interzis convorbirile telefonice, prea multe cuvinte suspendate în aer, au început să se împiedice îngerii în ele, aștern speriat ultimile cuvinte pe o coală A4 și mă prezint la primul oficiu poștal cerând o sticlă cu timbru, e vorba doar de un naufragiu, oficianta îmi spune senin că nu mai am dreptul la mări și oceane, e important, duduie, mesajul acesta, biata femeie îmi verifică  cota de mesaje alocată și se îngrozește, nesuferita de la adresa de destinație a devenit messuferită, Inchiziția ne  așteaptă cu  mărturisiri complete, suntem declarați eretici ai clipei, fugi sau măcar ascunde-te sub tricoul meu, o, mistico și senzorialo,  nu te mai ridica pe vârfuri și nu-ți mai țuguia buzele, -omul nu poate concepe infinitul-, minți Aquinatule, împrumută tricoul meu și o sa arunci toată filozofia , e totuși un moment solemn, ne vor arde pe rug alaturi de  yahoo-ul ăla prăfuit, hai sa nu-i dezamăgim ascunzând cuvinte.

Dostoievski şi Vasile, sudorul

Beau, spune Marmeladov, fiindcă vreau să sufăr mai tare.

De-abia aştept să mă lase pula,  ca să mă iau de băut, spune Vasile sudorul. Mai profund decât eroul lui Dostoievski.

O întreaga filozofie cuprinsă între tristitia mortifera, întristarea de moarte, şi tristitia saeculi, dezgustul față de lume.

Test poligraf

…şi dacă nu voi putea/ să ajung la o stea/ îți voi spune că ceru-i prea sus. Mint. Nu-ți voi spune niciodată. Masochist, îmi voi biciui continuu eul invadat de onestitate cu chestia asta cicălitoare. Asamblată-ntr-o iubire. Banală greşeală de ordin etic, cum ar spune puriştii.

Cine sunt eu? Un biet textier de cabaret. Pe wordpress. Un cimitir al triştilor.

Cine eşti tu? L’une de douze preuves de l’inexistence de Dieu.

Lumea? O adunătură de falocrați şi vaginocrate. Care doar atunci când au chef de un viol văd că sunt emasculați.

Don Juan versus Stendhal, Chateaubriand, dumnezeu şi un porc

Don Juan nu e bărbatul care face curte femeilor. E ăla căruia îi fac curte femeile. Sunt bărbați de care femeile se îndrăgostesc ciudat de uşor. Stendhal a atacat vreo patruj de ani zidurile feminității. Degeaba. N-a reuşit să fie iubit de nicio femeie. Chateaubriand, dimpotrivă, pac-pac, iubirea în brațe. Fără efort. Femeia trecea pe lăngă el şi se-ncărca brusc de o electricitate maximă. Asta spune Gasset, Ortega y. Supărat că niciun specialist în donjuanism nu reuşeşte să explice fenomenul.

Am fost şi Stendhal şi Chateaubriand. În ambele cazuri, până la un punct, totul e invitație la imponderabilitate.  Eram corect şi, pentru evitarea discriminării, îmi scoteam de la început, singur, o coastă. Folosind bisturiul inocenței. Unele femei apreciau. Altele nu. Nu făceau diferența dintre imanență şi aparență.

Ştiam că inteligența e amorală. Chiar viciu. N-o foloseam. Şi că simțurile au o fiabilitate scăzută. Veşnic defecte. Insuficiente pentru o cunoaştere deplină. Femeia din sinapse nu seamănă niciodată cu cea a experienței senzoriale. Şi totuşi, pielea mea îşi dorea de fiecare dată să simtă, în toate îmbrățişările lor, căldura brațului de negăsit al zeiței. Venus din Millo.

Parafrazându-l pe Tolstoi, sunt femei care m-au simțit dumnezeu. Simțind eu însumi dumnezeul din mine. Femeile alea încă mă prind în rugăciunile-contract dinainte de a adormi. Şi femei pentru care am fost porc. Simțind eu însumi porcul din mine. Acestea mă iartă ştiind că puteam să fiu dumnezeu. Şi, pentru  că pot folosi asigurarea mea casco, uneori încearcă să-şi repare caroseria sentimentală. Totul public. Cu multă vizibilitate. Ce nu ştiu ele e că asigurarea e nulă când porc fiind, m-am vrut dumnezeu.

200

Sunt o ființă care funcționează normal. Râd, plâng. Uneori mor pentru a uita o iubire. Deși nu e permisă repetitivitatea acestei terapii. Se ia o singură dată în viață. Cu lingurița. Clătind-o puternic în gură.

Din corăbiile mele n-au rămas decât șobolanii. Le-am dat drumul în bibliotecă.

Afișele de pe felinarele orașului anunță că încă sunt acuzat de spălare de sentimente și furt de gravitație. Am crezut că s-au prescris. E atât de departe perioada aceea când puteai zbura doar cu aripi.

Singur, un paianjen, mi-a rămas prieten. Își bea cafeaua cu mine. Așezat comod în emisfera dreaptă. Uneori îmi ghicește întorcând ceașca peste colile mele A4.

Noaptea ma dezcărnesc. Pentru a mă dezdurera. Și imi admir scheletul . Ce săgeți frumoase pot ieși din degete!

Apoi prind cu cârlige pe wordpress textele mele ca niște vene tăiate.

Precizare: acest text a fost scris anul trecut, la împlinirea a 100 de postări pe wordpress. Acum sunt 200. Nu s-a schimbat nimic.

Scrisori (14)

Proprietatea e un furt!

Strigătul tău musteşte de anarhie. Revolta ființei ce nu suportă codul de bare. Ca un hoț stângaci roşesc, îmi iau gândurile de pe epiderma ta şi fug. Gânduri ca nişte mâini în remisie.

Ca extensie a singurătății se poate folosi liberul arbitru. Şmecheria aia teologică. O bârfă de pe la colțurile filozofiei ce ne-a deschis ochii spre adevărul care precede orice poveste. Care la rându-i e tot o poveste. Dar deja astea sunt vorbe de eremit rătăcit în deşertul metafizicii. Deşert în care nisipul lui Dubuffet e înlocuit de siropuri aristofaneşti, d-alea cu suflet pereche.

Războiul acesta e doar pentru a păstra lanțurile. Şi-n fiecare dimineață capitulez.

Ți-am spus cât eşti de frumoasă?

Predica de duminică (2)

Matter is spent light. Materia e lumină epuizată…

Ce nebun frumos e Kahn! Ca un apostol. Proscris.

Şi Heisenberg? Heisenberg ce poate fi când exclamă: spațiul e albastru şi păsările zboară în el? Undeva, pe malul mării, sătul de structurile matematice ale spațiului pe care i le tot livra Bloch, plimbându-se împreună pe țărmul mării.

Putea să lipsească între apostolii ăştia, un Toma, Camus: je vais vous dire un grande secret, mon cher, n’attendez pas le jugement dernier, il a lieu tous les jours?

Şi tu? Tu spălându-mi picioarele cu cea mai frumoasă aşteptare.

Tu, pâinea cea de toate zilele a unor ochi transformați în cuvinte…