Minunata lume nouă

păi unde să mă găsiți? Fac parte dintr-o generație pierdută și mă regăsesc numai când asist, în tovărășia altora, la singurătatea semenilor mei. (Eco, într-o carte bună…)

John Sălbaticul, singurul din Londra care mai știa ceva despre Shakespeare sau Dumnezeu, sătul de sistemul care încercând să asigure fericirea cetățenilor a eliminat nu numai adevărul si frumusețea, ci si orice posibilitate de a deveni nobil sau erou, se răzvrăteste si cere să-i fie înapoiate toate incovenientele unei existențe nefericite: poezia, primejdia adevărată, libertatea, bunătatea.
Pe scurt, dreptul de a fi nefericit.

Neobținând nimic, se retrage in sălbăticie. Si oamenii fericiți l-au privit curioși, ca pe-un ciudat. Sătul de matricea civilizată, John Sălbaticul se spânzură. Refuză tratamentul cu SPV.

„-SPV?
-Surogat de pasiune violentă. Administrat cu regularitate o dată pe lună. Inundăm întregul sistem al organismului cu adrenalină. Este echivalentul fiziologic complet al spaimei si furiei. Are toate efectele tonice ale uciderii Desdemonei si ale suferințelor ei când o strânge de gât Othello- dar fără niciun efect advers”

Cam asta e distopia descrisă de Huxley. Pe la 1930. La o sută de ani distanță fiecare avem în dulăpiorul de la baie pastilele pentru SPV.

Nu e o recenzie la carte. Recenzii fac cei ce nu citesc cărtile

Legea lui Fechner, S = c lg I

În operația de dezvrăjire a lumii ai nevoie de cel puțin două unelte: o neutralitate axiologică, în care te abții de la judecăți de valoare, și o logică minimală, din aia care apare la eliminarea câtorva legi privitoare la negație, în special cea care spune că dintr-o contradicție rezultă orice propoziție.
După aceasta, te poți îndrăgosti. Dar nu haotic. Și bineînțeles, fără să atingi capetele intervalului. O iubire nu poate fi nici iluzorie, nici idolatră. Între stimul și senzație e un raport logaritmic, spune Fechner. Prin urmare îți iei cuvintele stimul și te poziționezi pe curba graficului. Uneori, ca un waze stricat, acestea nu te duc nicăieri. Nu trebuie să te sperii, suntem o specie ce trăim în provincii finite de sens. Și nici chestia aia veche nu ține, cum c-am fi superbii Creației. Suntem o limitare a dumnezeului nostru, o abdicare a acestuia de la divinitate.
Din când în când, ca o compensație, universul ne pune în mână câte un ou Faberge.