Mi-a spus cineva, dar nu mai știu cine/ că vremea va sta, apoi va fi bine.
Poemul ăsta ca un cămătar proptit în pragul uşii pentru recuperarea datoriei – o iubire pe termen redus, ajunsă la scadență
Poemul ăsta ca o predică de duminică rostită cu ură şi milă pentru toți neîntorșii căzuți în genunchi
Poemul ăsta ca un Lavoisier vorbind serios despre oxizibazeacizisăruri fără să ştie că alchimia se sinucide înghițind hapuri cu toxice „ce mai faci? bine. tu?”
Poemul ăsta prins de picioarele mele ca un lanț antilevitație. Ca o pânză zdrențuită pentru corabia mai departelui
Pauză.
Manualele spun că din distilarea luminii nu ies îngeri, doar versuri şchioape, muiate în vodcă, anafură pentru amante îngropate-n plictis.
Poruncile s-au scris toate, scribii, sastisiți, se ceartă pe diacritice și ascultă cum menestrelii cantă povestea prințesei feniciene înşelate de zeu.
Femeia de serviciu strange PET-urile goale de pe pianul pe care candva negrul Sam ne cânta „As time goes by”
Și-ntro coajă de nucă de mă vei pune, eu tot voi fi regele infinitului…
Vocea Strejnicului 