Totuşi este trist în lume

Poetul n-a greşit când a spus asta. Şi tu, care citeşti asta, şi eu, suntem trişti. Altfel n-am scrie sau citi articole pe wordpress. Dar nu dispera, mate. Există şi speranţă în lume. Sau aşa am auzit. Seara, târziu, la un pahar de JB, şi eu sper. A greşi este omeneşte.

Unul, trist şi acesta, m-a acuzat că i-a fugit nevasta la mine. Sau cu mine, n-am înţeles prea bine. Şi eu nici n-am văzut-o. Am văzut ce scrie ăla însă. Numai despre cum ne aşteaptă moartea şi totul este întuneric, suferinţă şi moarte. Bă, te mai miri că ţi-a fugit nevasta la mine? Sau cu mine, cum o fi fost. Şi nici măcar n-am făcut decât să-i trimit tipei nişte subproduse melancolice. Tangenţial, că n-am căutat-o eu. Nu e vina mea că ăla n-a avut grijă de ea cum trebuie. Ce să-i faci, tu etais formidable, j’etais fort minable. Aşa sunt eu, câteodată joc rolul unui mecanic de întreţinere a sufletelor. Verific posibilitatea montării pe umerii femeilor a balamalelor pentru aripi. Uneori, chiar ele vin la mine, fără să ştie că vor aripi. Alea îmi plac mai puţin, pentru că îşi dezvăluie prea uşor secretele unui străin. Iar dacă voiam amor fără luptă, mergeam la femei detracate. Din alea plătite cu bani.

Nu mai pierde vremea, mate, gândindu-te la moarte. Da, este acolo, o ştim cu toţii. Până atunci, însă, collige rosam, câtă vreme petalele încă nu s-au ofilit. Dacă nu, s-ar putea să-ţi culeg eu trandafirul. Voit sau incidental, dar întotdeauna liber consimţit. Sau o va face un altul.

Da, maifrenţ, sunt plin de păcate. Şi cel mai mare dintre acestea este că n-am ştiut că Sfântul Ambrozie a fost sfânt. Eu îl ştiam de poet, pe nume Ambrosius.

Femeia – între Xantipa şi Cicciolina

Epistemologic, putem discuta ad infinitum de ce Cicciolina şi nu Messalina. Sau Afrodita. Sau de ce Xantipa. ”Aşa vreau eu” pare un argument subţire. Freudian, se poate spune că am ales două femei cu gura mare. Fiecare făcând altceva cu ea. Sau acelaşi lucru, depinde cum priveşti lucrurile. Unii ar spune că Cicciolina, în rarele ocazii când deschidea gura să vorbească, amintea destul de bine de Xantipa. Şi atunci, cum vine asta ”între”? Pierd vremea aici, mate? Mai eşti cu mine?

Despre Xantipa ştim că era rea de muscă. Şi a avut trei copii. Cicciolina doar unul, Alte vremuri, mon cher! Nu există comparaţie. În aparenţă, Xantipa promite scandal, iar Cicciolina amor. Liber eram et vacuo meditabar vivere lecto. Dar ai venit tu şi m-am răzgândit. Care dintre ele? Oricare. Xantipa pare destul de pasională, pe lângă gura ei mare. Sau tocmai aici rezidă explicaţia. Cicciolina s-ar putea să nu fie ceea ce pare. Curvele au obiceiul de a mima tot felul de lucruri, atunci când simt posibilitatea unui câştig. De la mine, însă, n-ar obţine o plată prea consistentă. Un pumn de vorbe. Dar unora le ajunge atât. Mai mult nu dau, oricum, pofta-n cui!

Cicăleşte-mă, iubito. Cât vrei. Dar lasă-mă să te ciupesc de buci. Spune-mi ce vrei tu, ştii că am o mare toleranţă la orice formă de oprobriu. Mi se apleacă umerii până aproape de pământ, dar nu renunţ. Hai, spune-mi…

In vino veritas

Scriu asta la beţie. Probabil că n-ar trebui. Piticul ăla bun din creier îmi şopteşte că-i o idee proastă. Piticul ăla rău fluieră a pagubă. ”Dă-le dracu’ de curve, boss!” Şi minte că-i singur. Dar eu tot scriu. Cum ce? Cum am ajuns aici, orfan rătăcit al wordpressului.

Maifrenţ, îmi vedeam liniştit de treabă. Adică, atât cât se putea. Şi mă trezesc că vrea unu’ să mă omoare. Cică gagică-sa îmi scria scrisorele de amor şi el acu’ afla, după nu ştiu câţi ani. Una, nici nu mai ştiu care, o blocasem de mult. Şi nici nu am văzut-o. Şi ăla cică nu şi nu, că mă omoară, chiar şi aşa, nevinovat fiind. Bine, mate, calmează-te. Dar nu mai bine dispar eu, dacă te deranjez? Şi-am dispărut. Am stat ascuns o vreme şi am văzut că apele s-au mai liniştit. Am recuperat blogul, până la urmă, pe bucăţele, dar când am terminat, am zis ”îmi bag poola, nu mai am chef acum să scriu!” Şi n-am scris. Şi-am avut dreptate. Cineva mi-a spart mailul, am pierdut adresa aia mişto. După aia văd că primesc mesaje de la persoane care par să-mi răspundă la ceva ce n-am spus. Intru pe fir şi aflu că le-am scris eu. Şi eu nu scrisesem. Altcineva mi-a spus că asta se cheamă clonare sau ceva şi să fac plângere. Am zis iar ”îmi bag poola!” (Să mă scuze doamnele. Celelalte, continuaţi.) Şi am aruncat cartela. N-are decât să scrie ăla cui o vrea, în numele meu. Oricine se va prinde că nu sunt eu. Sau ar trebui să o facă. Sunt de neimitat. Aşa zic şi eu.

Şi iată-mă aici. Mate, cred că-s eu şi nu altul. Cu atâta furt de identitate, nu mai sunt sigur. Vă întreb, vreţi să mai fiu bloggerul vostru? Adresa de mail este nouă. Seamănă cu cea veche. Cine o vrea, să-mi scrie aici. Am şi număr nou de telefon. Aici doar persoanele care prezintă încredere pot avea acces. Ştiu că nişte unele ar vrea să-mi mai scrie tâmpenii. Ghinion. Scrieţi-i ăluia. Poate e mai bun ascultător decât mine. Şi poate şi răspunde.

Să înceapă balul!

PS: Voi, ăştia însuraţi, staţi cu ochii pe nevestele voastre. Să nu le prind p-aici! Dacă le vedeţi că îmi citesc blogul, lăsaţi-le şi plecaţi. Să le ţină alţii. Sunt destui bărbaţi dornici… aaa, darnici. Cum era cuvântul ăla? Bă, să nu scrieţi la beţie!