Nu călcaţi iarba

Cu fiecare poem eu încercam să cumpăr indulgențe.

Nu ieșea nimic, tu îți pedepseai îngerul. Joc de sumă nulă.

Mă priveai din spatele perdelei cum mă chinuiam să asez poemul pe tăblița cu „Nu călcați iarba”, ca pe un schelet al fericirii. Erai speriată ca poemul să nu fie prea lung. Și să nu închei cu grafitti pe blocul de vis-a-vis.

Plecam apoi câte o clipă, tu spuneai că e un întreg anotimp, și alergai pe scări să ștergi orice semn de la mine. Încuiai ușa și îți priveai mâinile pline de sânge.

Atât. Ajunge pentru o poveste de dragoste.

În rest, totul e bine, voi privi insistent  prin gaura ușii până îți va crește un corn în mijlocul frunții. Doar capricornii pot asta. Și toți vor șușoti pe stradă cât de privită a fost femeia asta.

Poezia ca malpraxis (proză scurtă)

Legat de țăruș, în mijlocul bătăturii, nebunul îmi cere în fiecare zi un verb copulativ. Lanțul ruginit prins deasupra gleznei îi roade carnea precum rugina balamalele vechi. Balamale d-alea din fier forjat, cum numai țiganii poposiți la marginea satului, în căruțele cu coviltir, le puteau face.

Dimineața devreme, nebunul taie cu brișca felii mici de albastru si le mestecă profund. Tictac cu zero calorii. Zero zahăr. Zero răsărit. Apoi începe să pieptene o femeie frumoasă căzută din lună. Îi prinde în păr lătratul câinelui de peste noapte și e atent la corectitudinea cărării trase cu pieptenele.

În noapte, umbra nebunului frecată pe bătătură scoate scântei mici. Ca artificiile  chinezești pe care le agățam, copii fiind, în brad. Psihiatrul îi pregătește în seringi de un mililitru doza de poezie diluată, expirată, doar doar l-o lua dracu’.

Refresh

Tu-i mama mă-si de treabă-netreabă, încă rătăcim în plină iluzie, suntem victimele Creației imperfecte. Căutăm prin noi butonul ăla de „refresh” de ne ia dracu’ și nu găsim decât emoticoane ieftine-  ” bună, ce faci? bine, dar tu ? și eu bine…”.

Numărăm frustrați femeile care ne-au trecut prin pat sau prin gând, cea care a văzut mai multe tavane decât Michelangelo și cea pură ca nu știu ce apă minerală din reclamă nu se contabilizează. Ele sunt micile fraude sufletești pe care ni le permite sistemul în cazul ființelor prezumtiv atemporale.

Ne lovim de dogmele, normele, poruncile și conceptele seci din arealul nostru când noi căutăm doar o confesiune la botul calului. N-avem timp, fiecare vorbă poate fi o spânzurătoare, nimeni nu mai șăruiește certitudini. M-am săturat de adulți încremeniți în seriozități absolute. Și de pseudointelectuali ce se cred prometei  doar pentru că au o vagă patologie a ficatului.

Spune-mi din nou, amice, povestea aia marqueziană cu îngerii căzuți pe furtună și închiși în ograda păsărilor doar pe criterii estetice și hai să-l recitim pe Bloch cu-al său principiu-speranță, actul acela de orientare al speciei cognitive, temeiul pe care se întemeiază ontologia lui a-nu-fi-încă…

Pe unde o fi F5?

Stent

Tu, ultimul produs marketizat din marea operă a alchimiștilor (nu mă contrazice, așa m-ai păcălit, altfel rațiunea m-ar fi mușcat de carotidă), îmi repeți la infinit că distanța e un diagnostic. Așezi meticulos cuantele timpului în sertarul cu chiloți și sutiene și înjuri birjărește.

Logosul sălbatic e un subprodus al eclozării cărnii. Cam existențialistă definiția și un pic prețioasă când de fapt e un banal du-te-n pizda mă-tii. Trupul,  un instrument al sufletului.

Doi covrigi

Funcționez atât de simplu încât cred că Dumnezeu nu mi-a pus decât două rotițe. Tecemiștii își dau seama după zgomotul meu că sunt uzate, pata de contact e aiurea. Zgârcită această ființă, ființare, Unu etc. Cât îl costa un reductor demultiplicator? Nu mai scârțiam și nu mai amețeam când cuplam la arborele cotit al lumii.

Răul provine din ignoranță, spune Socrate. Sau e o lipsă de formă, formulează Plotin. Să văd ce voi invoca în procesul de daune. Cu termen înainte de Judecata de Apoi.

Dragostea e o lebăda neagră (fenomenul rar, impredictibil și neglijat, dar care atunci când are loc într-un sistem robust produce un impact catastrofal, este un fenomen de risc desemnat cu termenul de lebăda neagră)

Adam e un ratat.

Noe, o biată Brigitte Bardot.

Iosif, victima unui amantlâc.

d-Assisi, un zănatic, vorbea cu rândunelele.

Biblia mea e plină de enunțuri din astea, contrafactuale. Am atâtea lucruri de reglat în instanță.  

În fiecare dimineață îmi cumpăr doi  covrigi de la un chioșc la care vinde o femeie ce miroase a tămâie. E gestul meu de reverență zilnică către tine, Doamne…