Nec plus ultra (2)

Fiecare femeie are un bărbat la capătul lumii. Corăbier fără corabie, mare, pipă și tatuaje. Ea îi face meticulos cafeaua și îi împrumută în fiecare dimineata jumătate din cota ei de vise. El se fâstâcește întotdeauna și își aranjează gulerul cămășii speriat de o posibilă invazie a sufletului. De cele mai multe ori fuge și lasă ca semne firimituri din jumătatea regală a tristeții sale. Cealaltă jumătate o întinde pe cuvinte. El știe că poeziile de dragoste sunt o schemă Ponzi și singurul mesaj inteligibil aruncat în ocean întru salvarea sufletului nu conține decât un îhâm orgasmic și un nțț suicidal.

Nisipul şi pustiul

Iată o zi perfectă pentru o rană frumoasă, spuse el privind fata ca un soldat în tranşee glonțul

Ea asmuțea prin gard câinii singurătății. Era plagiatul unui copil cu magiun pe buze. Indicație de lectură: nu zâmbiți, rămâneți în intervalul dintre pragmatismul gardului şi metafizica singurătății

Ai lui Freud îi şopteau băiatului că e vorba despre o dorință irepresibilă, ai lui Kant c-ar fi o formă a celei de-a patra antinomii. Mai mult teza, ca să fim exacți. Lumea implică ceva care, fie ca parte sau cauză a ei, este o fiinţă absolut necesară.

Răsfoirea fetei i-a arătat băiatului cât era de infatuat. Un biet erudit al nisipului care habar n-avea să deseneze cu bățul o dreaptă în pustiu.

Fiecare text

Fiecare text scris p-aici e un fluture de-o zi.
Fiecare text e un glonț amuletă păstrat pentru celălalt tu.
Fiecare text îți vinde sufletul pe tarabă, lângă mărgele și hârtie ieftină de făcut zmeie.
Fiecare text e copilul pe bicicleta Pegas pe care nu a avut-o niciodată.
Fiecare text zgârie tavanul noaptea ca un conte de monte cristo reîntors în celulă.
Fiecare text e un mâine după un suicid eșuat.

Fiecare text e o vitrină colorată în fața căreia o fetiță își arde ultimile chibrite.

Principiul incertitudinii

Lipsa totală a urmelor indică folosirea levitației. Așa au spus ritos anchetatorii și și-au aprins o țigară. Curioșii s-au înghesuit în jurul benzii care delimita locul crimei și chibițau plini de testosteron și seretonină. Da, o crimă e o ocazie perfectă de practicare a fericirii. Biletul de pe noptieră indica un tip astenic, caucazian, consumator de poezie viciată de simțuri- „doamnă, te voi atinge cu mintea. te voi atinge şi te voi atinge şi te voi atinge până când pe neaşteptate îmi vei oferi un zâmbet, ruşinos şi obscen (doamnă, te voi
atinge cu mintea.) te voi atinge, asta-i tot, uşurel şi tu vei deveni pe deplin cu infinită grijă poemul pe care eu nu l-am scris”. Urmele ei erau în camera cealaltă, tapetată cu hmmm-uri și nțț-uri suspendate ce sfidau mecanica newtoniana. Un indiciu clar al lipsei gravitației. Cineva a șoptit că ar trebui folosit principiul incertitudinii. Lipsea cadavrul și întrebarea „cine pe cine a ucis?” cutreiera mulțimea. Nimeni nu vedea că plouă bezmetic peste podeaua pe care cineva desenase două siluete, atât de vii încât păreau împreunați într-o partidă sălbatică de sex. Rotativele tipografiilor pregăteau ferparele pentru a doua zi.

Soulmates

ntr-un viitor nu prea îndepărtat se va descoperi particula sufletului. Te vei duce apoi la o clinică cu salariați zâmbitori, îți vor studia ochiul cu un aparat sofisticat și vei pleca de acolo cu informația prețioasă legată de identitatea sufletului tău pereche.

Acesta e subiectul pe scurt al unui serial de pe Amazon. Nu fac recenzii. Nu mă pricep. Dar un defect vechi din funcționarea mea ca pământean onorabil face ca să caut în toate filmele măcar o scenă memorabilă.

În serialul ăsta e scena în care un profesor de arte explică studenților o pictură. The Lovers. Al lui Magritte. E ăla al doilea, din seria de patru. Pentru prima dată am cuplat sărutul cu distanțarea socială. Am simțit gustul sărutului contaminat de distanța. Frustrarea imposibilității atingerii celuilalt.

O carte.

Într-o zi oarecare, la bătrânețe, voi anunța și eu lumea că mi-a apărut o carte.

Cel mai greu îmi v-a fi fost titlul.

O carte despre o femeie întâlnită de un bărbat după ce a întâlnit alte femei

Vor fi descrise condițiile meteo, cum râdea femeia, cum dansa ca păunul bărbatul și alte câteva întâmplări minore

Cititorii își vor da seama imediat că bărbatul iubea femeia într-un mod straniu, ce nu avea legătură cu modelele existente în bibliotecile lumii. Din când în când o lua de mână și-i arăta insula. Femeia îi cosea rănile în fiecare noapte.  Și-i povestea despre ea și ceilalții din jurul ei.

Un critic scrupulos va scrie pe coperta a patra că știintific nu se poate demonstra că aceasta e o poveste de dragoste.

La lansare nu voi participa și voi căuta a doua zi în toate ziarele știrea că o femeie ciudată și-ar fi dorit un autograf pe carte.

Dacă nu voi găsi știrea, voi visa tot restul vieții cum ar fi fost să scriu cu mâna tremurândă dedicația.