Sentinţa karamazoviană

Până acum ceva timp am crezut că sărbătorile de iarnă sunt trimise de divinitate ca panaceu pentru rănile produse de imperfecțiunile lumii. Lume creată, se spune pe la colțuri,  prea repede…Stiam că Cel ce le trimite ne consideră egali in fericire şi durere şi, încrezator, aşteptam vindecarea-mi prin terapie cu cetina de brad şi praf de puşcă de la artficiile chinezeşti.

Cineva mi-a şoptit că inocența e arealul diavolului şi că pe lumea asta fiecare are atât cât poate să-şi  ia singur. Divinitatea nu are veleități de vânzător pe cartelă nominală. Sărbătorile se vor aşeza întotdeauna la masa ta pe scaunul ăla care scârție îngrozitor. Al celor plecați sau uitați. Voluptatea aşteptării ne va trimite instant către  linkuri otravite de îndoiala, iar minunile Mosului nu vor fi decat o chestie de percepție infantilă. Ele există, trebuie doar să le vedem. Nimeni nu le neagă. În acelaşi timp nimeni nu încearcă, prin gesturi tandre, să experimenteze existența lor. Până şi neaua imaculată, suportul penitenței pentru invalidarea abjurărilor noastre, va deveni noroi. Noroi de camuflaj pentru instinctul nostru de supraviețuire bazat pe genele primitive ale ălora din peşteri. Care habar n-aveau de sentința karamazoviană-„exista suferinta si nu exista vinovati”

…şi, la urma-urmei, împlinirea sau neîmplinirea noastră nu e decat o vechitură de talcioc pe care o fluturăm obsesiv de patetic. Încercăm, din când în când, o Judecată de apoi pentru salvarea din angoasele maligne. Şi ne dăm seama, destul de târziu, că tristețea nu e o boală doar pentru prinți

Ea

Iată o zi perfectă pentru o rană frumoasă, spuse el privind fata ca un soldat în tranşee glonțul

Ea asmuțea prin gard câinii singurătății. Era plagiatul unui copil cu magiun pe buze. Indicație de lectură: nu zâmbiți, rămâneți în intervalul dintre pragmatismul gardului şi metafizica singurătății

Ai lui Freud îi şopteau băiatului că e vorba despre o dorință irepresibilă, ai lui Kant c-ar fi o formă a celei de-a patra antinomii. Mai mult teza, ca să fim exacți. Lumea implică ceva care, fie ca parte sau cauză a ei, este o fiinţă absolut necesară.

Băiatul era infatuat. Se credea un erudit al nisipului. Răsfoirea fetei i-a arătat un analfabet. Al pustiului.

Îmbătrânim aşteptându-l pe Moşu’

Motto: nu am, era un vers care n-a mai ajuns…

În fiecare dimineață, la cafea, cuvintele tale mă pipăie obscen. Un joc al seducției în care „bună dimineața” rămâne o felație niciodată finalizată. Un aleph al incertitudinii. Cardinal al așteptării construite meticulos din infiniții mici ai clipei.

Afară, ninsoarea. O sinucidere colectivă a îngerilor. Fără drept la slujbă de pomenire. Crăcile copacilor,  sârmă ghimpată ce-mi taie cheful de evadare. Ziua feliată subțire. Printr-o copcă încerc să prind cuvintele tale nedezlipite, încă, de buze. Ca niște oase aruncate câinilor, păcatele-mi troznesc.

Atins de Alzheimer, îmi pun costumul ăla bun și îl aștept, cuminte, pe Moșu’. Căutarea lui pe google îmi dă permanent un „404. Page not found”

Matter is spent light

Primii oameni erau luminoşi şi asexuați. Şi-o trăgeau privindu-se. Lumina din privirea bărbatului atingea corpul ei luminos. Pleoapa era un banal prezervativ.

Apoi oamenii s-au atins cu mâinile şi lumina s-a retras. Şi pe cer au apărut soarele şi luna.

Mai târziu, ebioniții, în pauzele în care nu-l înjurau pe Pavel, apostatul, jurau că în spermă se găsesc captive fragmente din lumină divină.

Materia e lumină epuizată, spune sec Louis, americanul ăla obraznic, şi spulberă toată ontologia asta arhaică.

După el, lasă-mă să te privesc şi-a pierdut toată poezia pe care i-o lăsaseră tibetanii şi mongolii ăia vechi şi ciudați. Juriştii au decretat că nu mai poate fi incriminată ca hărțuire sexuală. Privirea.

Declaraţie pentru impozitare (1)

Subsemnatul, am mințit şi am jucat barbut cu viața. Uneori am futut pe datorie. Promițând că voi plăti cu dragoste ulterior. Am fugit deseori de la locul faptei pentru că ştiam că doar prima crimă nu se uită. Şi pentru astea femeile m-au pedepsit scriindu-mi scrisori de dragoste. Şi eu continuam în fiecare seară să îmi bag în sac personajele. Şi, ca un bun creştin, în fiecare noapte visam că făceam dragoste cu o femeie care cânta în corul bisericii.

…

Subsemnatul aş dori totuşi o deducere la taxe pentru că din nicio carte n-am aflat că doar plasticul e veşnic.

Eşti frumoasă…

Motto: –Eşti frumoasa! -Minți, escrocule. Mă vopsesc şi am şi un pic de burtă. -Pot demonstra. -Cum?  -Prin reducere la absurd. Îmi iese şi chestia că primul număr impar e 2.

Astă-seară, ultima noastră seară, înainte de a ne despărți, te-am rugat frumos, te-am rugat respectuos, să stai jos ca să-mi pozezi. Fac aici câteva schițe, notez disperat, stenografiez ochii tăi și nu-mi iese ce văd, ești greu de scris. Nimeni nu va ști nimic, iți voi rosti din când în când numele, cu aerul că abia ne-am văzut și urmează să ne revedem în curând, că dacă, precum spui, am păcătuit iubindu-te, măcar faptul că te-am iubit, cu-adevărat, și după ce nu mai exiști, poate fi motivul pentru care îmi vor fi crezute toate acatistele. Într-o zi fără niciun eveniment am să vin brusc înaintea ta și am să-ți spun că totul e în regulă, putem pleca, am luat bilete de tren, am luat bilete de avion, am luat bilete de vapor, putem pleca în prima localitate de dincolo de capătul lumii.

păunescu păunescu păunescu

Scarlett O’Hara nu era frumoasă…

Acest text este un omagiu adus tuturor îndrăgostiţilor care n-au avut la vremea primei iubiri telefon mobil sau internet.

Cea mai tare dragoste e aia din clasa a noua. Dacă n-aţi avut parte de ea, sunteţi orfani.

Tipa era mai mare cu un an. Învăţa dimineaţa. Eu, după amiaza. În aceeaşi bancă, penultima, rândul de la geam. Nu era frumoasă. Era stranie. Plutea în mister şi avea o voce cum n-am mai regăsit decât târziu, la o femeie care m-a iubit nebuneşte şi pe care am iubit-o la fel (sfârşitul nu contează). Soseam cu o oră mai devreme la şcoală numai pentru a o privi câteva clipe. Acum, când vreau să-mi arăt cât de preţios este timpul, mă raportez la acele clipe.

Primul semn fizic pe care am hotărât să-l trimit pentru a-i sesiza faptul că exist a fost un fragment decupat dintr-o carte. O citisem de trei ori în vara de după examenul de treaptă. Era începutul din ” Pe aripile vântului”:

Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei...

L-am pus în bancă, într-o crăpătură ce-l făcea aproape invizibil. De ce acest bilet? Nu ştiu. Poate pentru că dragostea neîmpărtăşită te face schizoid, bun de balamuc, rău etc., etc.

Nu am dormit în noaptea aceea. Făcusem zeci de scenarii legate de reacţia ei. De frică, a doua zi, nu am venit la prima oră. Şi…victorie! În aceeaşi crăpătură, un ghemotoc alb, de hârtie, făcu să-mi duduie cordul.

„Doar atât ai citit?”

După acest mesaj totul s-a schimbat. Pământul s-a învârtit invers, am luat nota trei la fizică (băiat premiant), m-am certat cu cel mai bun prieten, am scris cele mai multe poezii pe cap de fiinţă iubită.

Zi de zi, până la vacanţă, ne-am lăsat în bancă, câte două trei rânduri aiurite, despre ce am citit sau ce-am văzut în lunga noastră viaţă faimoasă. Ne feream de colegi şi ne zâmbeam  în cele câteva secunde cât dura părăsirea clasei. O priveam cum cobora scările şi câteva ore gândurile mele mestecau acele priviri. Nu i-am rostit niciun cuvânt până în ultima zi de şcoală a ei. Clasa a zecea termina mai devreme.  Am bâiguit un „succes”, aproape neinteligibil. Ştiu că m-a auzit pentru că mi-a mulţumit cu cea mai frumoasă voce din lume.

Nu a reuşit să ia examenul de treapta a doua, media nu i-a permis să rămână în acel liceu. A fost repartizată la un altul.

Mult timp după aceea ne-am scris. În fiecare scrisoare încercam să-i pun un fragment decupat cu începutul acela – Scarlett O’ Hara nu era frumoasă…La biblioteca oraşului erau patru volume. Niciunul nu mai are primele trei rânduri. O doamnă din Sinaia la care ne-am cazat într-o excursie şi acum se întreabă probabil cine i-a vandalizat biblioteca. Şi vreo trei prieteni se întreabă la fel. Şi toţi anticarii pe care i-am întâlnit. Ea se amuza teribil când primea textul decupat din cărtile întâlnite aiurea. Era parola de acces în lumea noastră inocentă.

Nu ştiu dacă interesează pe cineva sfârşitul acestei poveşti redate pe repede înainte. Într-o zi poate o să fiu mai darnic. Nu cu voi. Cu mine. Sunt poveşti care merită reţinute numai pentru un cuvânt, o voce, un început.

Autistul

Dumnezeu îşi murdăreşte întotdeauna pantofii până ajunge la mine. Nervos, mă amenință că mă dă în Judecată. Niciuna din celelalte părți cu care are contract n-are atâta noroi şi atâtea chiştoace pe drumul de acces. În plus, absentez de la cursurile de reificare şi tăinuiesc iubiri. Contabilul i-a spus că am futut bugetul pe poeme inutile şi beții. În cârciuma lui Nietzsche, duşmanul lui de moarte.

Sătul de cicăleală, i-am strigat că sunt victima unui rapt. Săvârşit de el însuşi printr-o ființă care bucătăreşte într-un bloc cenuşiu. Chiftele.

Autist, cum îl ştiu de-o viață, mi-a răspuns că el e vegan.

Femeie în alb

În Salonul refuzaților e un Manet, Dejun pe iarbă. Pânză mare, numai bună pentru posteritatea sfinților sau regilor. Ăsta, de-al dracului, pune în ea două femei nud. Una chiar extrem de tupeistă. Te priveşte cu neruşinare direct în ochi. Şi doi gagii bine îmbrăcați. Coş cu mere şi haine printre resturile de mâncare. Ca şi cum femeile ar fi făcut parte din meniu.

Soljenițîn vine în Pavilionul canceroşilor cu o mulțime pestriță care transformă moartea într-un colocatar tăcut. O lume coagulată prin frică. Sau prin speranță diluată pe intervalul disperare-minciună. O lume în care se plânge rar şi se țipă şi mai rar. Undeva spre mijlocul cărții apare primul urlet. Un film cu oameni într-un salon de oncologie. Cu scene de dragoste imposibil de găsit altundeva în lumea asta. Cel puțin aia când gagica de şaişpe ani îl imploră pe  Diomka să-i sărute sânul ce urma să-i fie extirpat, atins de tumoră. Urările de sănătate ale lui Proşka către ceilalți, când se externează, sunt tot o declarație atipică de dragoste. Mai ales când pe biletul de externare scrie: tumor cordis, casus inoperabilis.

După doi ani jumate de explorare prin pipăire a wordpress-ului , sinapsele nu-mi desenează decât un alt salon al refuzaților cu ieşire spre pavilion. Uneori mai apare şi Simfonia no. 1. A lui Whistler. O femeie în alb pe o blană de lup.

Storytelling

Urăsc oamenii. Nu merită priviți, admirați, iubiți, salvați. Sunt atât de tâmpiți încât aşează la capătul unei iubirii una şi mai mare.

De mâine mă voi înscrie în Frontul de eliberare a piticilor de grădină. Există de ceva timp prin Franța partidul ăsta. La noapte voi citi studii de nanologie. Despre psihologia gnomilor.

Apoi voi pune prezervativul pe stilou. Nu veți mai putea extrage rădăcina poetică din cuvintele mele.

Deja viciquinquifobia se strecoară în patul fiecăruia.