Scrisori (10)

Deprava-m-aș și n-am cui, ești încă departe, știu că atunci când ne vom atinge vom începe să murim otrăviți de infinita serie recesivă de „de ce „-uri, cerul mi te-a așezat lângă zăpadă și m-a bătut șmecherește pe umăr, alt gest sublim de capitulare în fața rugilor mele laice ,presărate cu înjurături, obiect al unei sesizări emoționale către cea mai înaltă instanță, mi-e dor de ochii tăi, cea mai frumoasă pereche de cătușe pe care am purtat-o în închisoarea asta de fiecare zi, o să întârzii cu paharul de vin, fă-ti, între timp, din cuvintele mele, rochia pentru balul de absolvire a singurătătii, nu e nevoie să o probezi, suntem deja fluizi și luam forma vasului în care suntem puși, nu închide ochii cand te sărut, rămâi pe vârfuri suspendând clipa, știu ca și tu mă îmbrățișezi, mi-a apărut o lacrimă la coada ochiului, am crezut că e din cauza frigului, cerul, însă, s-a jurat că habar n-are.

Toate femeile e la fel

Dumnezeul meu se îmbracă iarna într-un 0m de zăpadă. Se așează într-o curte de pe strada îngustă pe care îmi parchez mașina dimineața când vin la job și mă bombăne continuu. Începe când îmi aprind prima țigară și termină când încerc să ies cu spatele și să o tai către casă. Lucrul acesta mă agasează și mă face să uit cel puțin o dată pe săptămână pozițiile aprinse. Azi dimineață a fost mai pornit ca oricând. Mi-a reproșat că sunt un idiot dacă încă n-am observat că toate femeile sunt la fel, diferă oja, rujul, rimelul și textele de pe wordpress. S-a băgat în discuție și un amic de-al lui, Matei, cred că era vânzător, door to door, de GPS-uri, prea îmi repeta amenințător că rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decât cea dintâi. Mi s-a părut, până la urmă, un tip cool și cult, cred că-l citise pe Pleșu, pentru că la un moment dat m-a tras deoparte pentru a cădea la o înțelegere, dacă accept că dragostea e doar o promisiune ocultată. Un păcat. S-o las dracului de speranță. Bine, bine, dar legal? a urlat trupul meu…Se rezolvă, „cât poate duce omul” va cuprinde și articole aflate la reduceri: adevăr si lehamite.

Valoarea referenţială

În 1917, Marcel Duchamp cumpără un pișoar de la magazin, scrie pe el „R. Mutt 1917” și îl înscrie la expoziția anuală a Society of Independent Artists  cu denumirea „Fântână”.. În 2004 , „Pișoarul” a fost declarată cea mai influentă operă de artă a secolului xx.

În 1931, câțiva liceeni, Baranga, Luca, Perahim, au editat o revista, „Pula”, cu subtitlul „Organ universal”, pe copertă fiind poza a doi dintre ei, dezbrăcați. La expoziția organizată de Institutul Cultural Român la New York, acum doi-trei ani, a fost prezentată macheta acestei reviste iar curatorul acestei expoziții, criticul de artă Igor Mocanu, a considerat că acesta e momentul fondator cu care trebuie să înceapă orice istorie a performance-ului românesc.

În 2015, cercetătorii americani au descoperit că în fecalele cumulate a un milion de americani se găsesc metale prețioase  în valoare de circa 13 milioane de dolari. La o valoare ponderată de 40 de dolari gramul, putem spune că producem cam 0,32 grame de nestemate la fiecare căcare, valoare pe care o propun spre impozitare, reformarea sistemului începând cu reformarea fiecăruia dintre noi.

Tractatus logico-philosophicus(1)

Ninge, maifrenț, ocazia perfectă de a pune alb pe Marile Cuvinte și de a nu mai bate la porți, inima nu achită rambursuri, se spune în poeziile bune, lăsati-vă de ce -urile în pubele și căutați prin sertare altfel-ul care vă vine bine la întâlnirea cu voi, lumea e frumoasă, nu vă mai listați tristețea la bursă, să mă ierte Noica, nu e nimic mai adânc în noi decât noi înșine, doar violarea sălbatică a eu- lui ne poate trezi oferindu-ne adevărul ăla aflat la promoție cu o cupă de cucută- dragostea e o prăbușire continuă, adrenalină la maxim ce ne face să uităm că la final vom pupa violent asfaltul și disprețul, scrieți frumos, către voi , versul ăla americănesc „to my oldest friend , whose silence is like a death” și haideți să căutăm o sanie și-o țuică fiartă, doar patru boabe de piper la ceașcă…dragostea apare, de fapt, ascunzându-se.

Al(l we are)cool

Vin sărbătorile și constatăm încă o dată că tristețea nu e o boală de prinți, e doar o javră ordinară ce te latră așezată comod pe scaunul celor plecați sau uitați. Realizăm că în fiecare iubire există cel puțin un ticălos și că funcționăm după un soft hackerit, ritualul trecerii noastre nefiind decât un banal și repetitiv joc lingvistic mincinos- ce mai faci?bine.dar tu? Ne dăm seama că folosim gânduri-butaforie și că suntem prea strâmți pentru a cuprinde în noi toată frumusețea lumii. Ce rămâne  aruncăm în tomberoane, corect, ordonat, eco. Ne trăim gloria între patru pereți și așteptăm toată viața un mes(s)ager salvator. Din când în când, punem la dispoziția speciei, printr-un gest pe cât de generos, pe atât de inutil, povestea noastră.

Duminică, la prânz

Suntem atât de jalnici ca păzitori și administratori ai Creației!

Un tip vrea să se sinucidă și intră în cușca leului. Leul vrea să trăiască și atacă omul. Cei de pe margine împușcă leul. E doar o variantă reală de răspuns, ambiguu, la întrebarea dacă viața este valoare sau bun. Fizica și chimia ne spun că suntem un conglomerat de molecule. Biologia spune c-am fi tot un conglomerat, dar de celule. Clar avem doar constatarea, pe propria piele, că omenirea e o „gașcă egoistă, hrăpăreață, banală, penibilă, răutăcioasă și teluric repetitivă”. Augustin a mai pus concupiscentia iar Anselm librum arbitrium. Omul finit a mai adăugat îndoiala că un Dumnezeu fără corp n-ar avea de unde ști durerile unui „întrupat”. Acesta, orgolios, după lungi ezitări, ca o mea culpa sau ca o etalare a puterii, ne aruncă dragostea, să o sfâșiem sau să ne sfâșie.  Apoi, speriat de  posibila uitare de sine și a orbirii muritorilor, și-o ia înapoi într-o singură clipă.

Comfortably numb

Scrisul pe wordpress nu e decât o reacție de apărare. Împotriva condiției umane. Sau o formă de penitență. Le-am încercat pe amândouă. Sau, mai bine spus, le-am încurcat pe amândouă. Nu mi s-a materializat niciun înger pe aici. Poate doar pentru că noi, bărbații, îl urâm pe Dzeu. E de la Melvile citire. Prea stă la masă cu învingătorii. Am încercat să înțeleg textele celorlalți folosind deconstrucția lui Derrida, să mi se releve ne-auzitul sau ne-ganditul. Am sfârșit într-o interpretare simptomală, gen Althusser, încercând să descifrez ceea ce nu poate fi citit. Nici cu iubirile n-am dus-o mai bine. Au durat atât cât preconizasem, mama ei de logică.Le-am trăit, însă, intens, bălăcindu-mă în ele ca un copil la prima ploaie. Niciodată nu mi-a părut rău de noroiul uscat după.