Cimitirul

Postchristic, iubirile nu au mai avut niciun rost. Și-au mai făcut loc, din când în când, banale asocieri multiplicative. Nici măcar comutative. O chestie ubicuă în care unu nu se putea aduna cu unu, ci se așeza lângă el.

Viața ca un păcat e frumoasă, rosteau pe rând adunații și se despăducheau de tot ceea ce nu mirosea a pământean. Mureau separat, fără clopote. Împreună, ar fi fost iubire. Se trezeau că târau leșul celuilalt prin noroaie și flori de cireș. Până când leșul puțea precum adevărul și erau obligați să-l îngroape.  Nimeni nu știe unde e cimitirul postchristic.

Femeia vitruviană

Femeia aceea știa că nu sunt prins în statisticile despre fericire și mi-a pus în brațe o rană. Și o mulțime de cuie adunate de la iisușii găsiți prin răspântii.

Ochii ei confirmau teza materiei din lumină condensată. Iar buzele curbura spațiului Riemann. Ăla în care fiecare dreaptă e de fapt un cerc imens.  Dreaptă care se închide, dar nu se încheie. Ca o iubire pământească.

S-a întins pe nisip și Vitruvius a trasat cel mai frumos cerc peste unghiile ei date atent cu lac. Speriat, mi-a șoptit-esti pierdut, e perfectă!

Am vrut să o sărut. A fugit. S-a transformat în rouă. Stia ca iubesc nutritiv. Prefac orice altceva-ul in acelasi.

În zori îmi zice „bună dimineața” așezată cuminte la coada ochiului.

Castanman,

..

…Dumnezeu, pe persoană fizică, nu se mai bagă în chestii de alcov. Ultima dată când a făcut-o, punându-i coarne lui Iosif, a fost foarte aproape de un dezastru. Risca deconspirarea, făcând inutil Universul. Se poate vedea clar dimensiunea acestei erori pe blogul lui Ioan, 14.9,-Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl…

Având în vedere timpul relativ scurt al speciei, sarcinile de serviciu și ambiguitatea rugâciunii tale, solicit să fixezi clar tipologia femeii, pentru a te îndruma către alte servicii independente autorizate.

În cazul în care nu vrei să mai comunici cu mine și mă vei înjura, cum faci de obicei, îti comunic oficial că îți cunosc gusturile și voi transmite celor avizați cererea ta.

Poate fi vorba de o femeie tautologie. Limită a propozițiilor cu sens. Wittgensteiniana Fără condiții de adevăr. Lipsită de de semnificații. Fiind necondiționată, este dotată cu un sens ce nu corespunde realităților lumii.

Sau o femeie cale. Tao. Careia îi lipsește noțiunea timpului linear. Cu mișcare circulară ce depășește opoziția dintre început și sfârșit.

În cazul femeii poem nu există servicii competente. Spală-te pe cap cu ea.

Și ai grijă. Nu lua decizii aiurea. E duminică. Oglinda aia ciobită a singurătății

Doamne,

…fă să fiu uitat repede și trece toată manopera în contul meu. Voi pleda „vinovat” la Judecata de Apoi. Nu poți fi acuzat de deturnare de sensuri. Nici măcar de deteriorare a vreunei minuni. Nu le mai executa sufletul silit, lasă-le să și-l pună la loc și oferă ca despăgubiri primele trei locuri din wishlistul lor cu băieții ok pe care îl ascund stângace. Nu-mi cere facturi pentru toate iubirile, multe au fost lucrate la negru, știi bine că fără mâna unui inger nu iese nimic. Da, e corupție și la tine, Doamne! Le-am făcut ochii cer și am taiat lespezi mari de albastru pentru șpagă. Niciun înger nu va recunoaște că a pus botu’. Lasă-le apoi să viseze și să devină touchscreenuri în fiecare noapte. Vor fi sătule. Probabil și fericite. Efectul placebo e greu de explicat.

Băiatul care vinde duminici

Poartă sacoul casual al budhismului de catifea. Existența fără scop și sens.

Plătește corect, în fiecare dimineață, impozitul pe iubiri uitate sau ratate.  Tristețea de la cafea. Țigara i-o aruncă dumnezeul de serviciu. Azi e unul cu cearcăne. Obosit.  Nervos că poezia nu mai vindecă nimic. Ridurile, ca o cotație la bursă, arată că nemurirea s-a micșorat.

Ziua intră pe ușa. Scârție îngrozitor. Mecanica existenței n-are legătura cu tribologia. Știința aia din anul trei care te-nvață cum să combați uzura.

Băiatul știe că drumul lui duce în iad. Comerț cu substanțe interzise. Cineva i-a vândut un pont. Dacă totuși ajungi acolo, mergi mai departe. Nu te opri.

Habar n-are unde trebuie să ajungă. Știe că la finalul drumului trebuie să pună la dispoziția speciei povestea. Pentru absență se scade nota la purtare.

Banal

În fiecare zi vindem și cumpărăm ceva. Trocul existențial. Singurătatea s-a devalorizat. Nu se mai tranzacționează la bursă. Poți cumpăra cu ea o mână de monade. Și tu salivezi după un sandviș cu viață. In care să-ți înfigi colții. De control, nu de foame. Panouri publicitare te anunță că e posibilă revrăjirea lumii. La rând cu tine, oameni cărora li s-a extirpat iubirea, scot visele de sub pleoape și le vând ieftin, in cuști cenușii. Se grăbesc. Trebuie să ajungă la chimioterapie. Le e teamă de recidivă. Încerc să-mi vând ereziile. Pentru o mirare. Tarabele miros frumos. A noapte ținută între sâni. În sfârșit, cineva îmi cumpără insula. Pentru un munte și două locuri dus spre capătul lumii. La geam. Ia un pic de mare în rucsac, iubi, și hai să-ti arăt norii.

Frumuseţea simplităţii (1)

Ea mă iubește pentru toate păcatele mele. Mai mari sau mai mici. Venite din urmă și amestecate cu JB, lichid seminal și singurătate. Uneori  poezie. Îi sunt aproape indiferente femeile din juru-mi. Niște curve. Inteligente, totuși…, bâgui. Nțțț. Proaste, dacă erau precum zici, supraviețuiau în solilocviu, nu se sinucideau făcându-și selfie dezbrăcate în piață. În filozofia ei, viața nu e făcută din idei de-a gata și adevăruri snoabe. Singurul proiect de cunoaștere e un abecedar al lucrurilor simple din care mă pune în fiecare noapte să citesc pe buzele ei, surd la ale lumii, o propoziție.

Eu o iubesc pentru iertările ei. Și pentru sânii rămași nebronzați. Obraznici. Ca un vers alb într-un sonet. Sau ca o taietură carteziană lângă beregată. Miroase a mare și a dorință. Deși neîncrezătoare, încheie acte notariale și cu sfinții, și-a pus în palmele mele de ticălos, sufletul. Lumea spune că mâna-mi întinsă uneori vinde, alteori vindecă. Daca sunt fifty- fifty, balanța o înclin eu, îmi spune râzând, ajutându-mă să duc gunoiul la coș.

Lumea e indiferentă. Știe că din antichitate există dubii asupra celui de-al cincilea postulat al lui Euclid.

Analiza ştiinţifică a unei oferte deschise de tip ”te iubesc”

Cunoasterea umană este incertă. Nu există adevăruri evidente. În cazul în care vă pricopsiți cu o declarație-ofertă de tipul celei citate în titlu e imperios necesar să vă înarmați cu criteriile de științificitate ale lui Popper sau ale altui specialist în teoria cunoașterii și să plecați la o analiza amănunțită înainte de a rosti fatalul „și eu „…

Nu vă bazați pe principii valide a priori sau enunțuri observaționale indubitabile. Totul e ipoteză. Încercare de descriere a unui sentiment, încercare a cărei valoare de adevăr nu poate fi probată.

Știind din postările anterioare ale zurliului că nu există iubire, ci doar dovezi de iubire, oferta o încadrăm la „texte”. Teorie chioară. Însă fiecare teorie științifica bună e o interdicție, spune Popper. Ea interzice ca anumite lucruri să se întâmple. În cazul nostru, funcționarea lumii. Cu cât o teorie interzice mai multe, cu atât mai bine. O teorie care nu poate fi respinsă de niciun eveniment posibil este neștiințifică. Ar fi bine ca ” te  iubesc” ul să aibă în coadă cel puțin un ”adio”.

Criteriul al cincilea, de științificitate, spune clar că fiecare test autentic al unei teorii este o încercare de falsificare sau de infirmare a teoriei. E acel „minți ! ” șuierat de ambele părți. Motivele de plecare sunt dintre cele mai idioate. Nu intru în amănunte, deși sunt specialist pe segmentul acesta.

Unele teorii testabile cu adevărat dacă se dovedesc false sunt totuși susținute de adepții lor cu ipoteze suplimentare ad-hoc, încercând să evite infirmarea ei. Ipoteza salvează teoria de la infirmare cu prețul distrugerii acesteia.

Popper îi spune acestei operațiuni „truc convenționalist”. După folosirea acestuia nu mai e nimic științific, deci nu mai face obiectul acestei postari.

Am cules cireșe. Vrea cineva?