Fluture de octombrie

Iubito, noi nu am închis niciodată un cerc. Nici nu am fi putut. Ai apărut în viaţa mea ca un fluture de octombrie. Florile mor în octombrie. Nu există hrană pentru fluturii zăluzi care bântuie lunile târzii de toamnă. ŞI eu eram gol, desfrunzit, respiram vid pur şi aşteptare vană. Îmi epuizasem iubirile cu altele. Tu n-ai mai avut loc. Abia mult mai târziu, prea târziu, când ai admis că eşti o curvă, te-am iubit. Dar drumurile noastre erau atunci două drepte paralele. Ne vom întâlni în infinit, se spune. Aşteaptă-mă acolo, iubito. Şi, de câte ori nu-ţi sună telefonul, stai liniştită, sunt eu, iubito. Totdeauna eu.

Reciclez gânduri. Întorc amintiri cu lopata. Undeva, acolo, se ascunde ceva care străluceşte. Sunt sigur că este o piatră ascunsă de o coţofană hoaţă. Sau o bucată de staniol. Plătesc bani buni să aflu despre ce este vorba. Caută-mă, iubito. Îţi voi plăti cu o mână de vorbe. Din nou. Prima oară nu ai fost mulţumită. Ai spus că vorbele mele sunt ieftine, le găseşti pe orice drum. Şi am tăcut. Dar nici atunci n-ai fost mulţumită. Să tac în continuare? Să vorbesc?

Fluturii de octombrie trăiesc, dacă nu sunt foarte norocoşi, o zi. O singură zi, iubito. Atât am trăit şi noi, la scară umană. O singură zi să te cunosc. O singură zi să te iubesc. O singură zi să plec. Apoi o infinitate de tăcere. Şi noi nu vom închide vreodată un cerc, iubito. Nici nu avem cum. Am ucide poezia. Şi noi nu suntem ucigaşi, iubito. Suntem îndrăgostiţi. Și ştim că nu putem scăpa de viciul de a ne visa.

Sandaua lui Empedocle

Despre Empedocle sunt trei supoziţii referitoare la dispariţia sa şi la găsirea şlapului acestuia pe buza Etnei. Prima, şi cea mai probabilă, este că şmecherul a vrut să-şi păcălească discipolii, făcându-i să creadă că s-a înălţat la Cer. Dar, în graba lui de a se face nevăzut, şi-a agăţat sandaua şi aceasta i-a rămas în urmă ca o dovadă a minciunii sale. Citând un mare prostănac: ghinion!

A doua ipoteză, şi aceasta probabilă, dar numai până la un punct, susţine că maestrul şi-a lăsat dinadins sandaua în urmă, pentru a nu şti nimeni că s-a făcut una cu zeii. Prima parte ar putea sta în picioare, doar cu condiţia ca Empedocle să se fi făcut nevăzut. Nevăzut, în sensul de a-şi pierde urma. A decis să trăiască în pădure, într-un act de mizantropie. Un fel de: ”discipoli, valea! Sunt cu zeii acum. Sau mort în vulcan.”

A treia, şi cea mai hazardată (şi ”hazardat” este aici un blând eufemism), pentru că presupune faptul c-ar exista zei, susţine că zeul vulcanului Etna, iritat de încercarea de înşelătorie a lui Empedocle, i-ar fi scuipat afară sandaua, pentru a-l da de gol că s-a aruncat în vulcan şi nu l-au luat zeii cu ei. Deci nici vorbă să devină zeu.

Secole la rând, pentru canonul filozofic occidental, a fi înseamnă a face. Empedocle a făcut, într-adevăr. Dar ce anume? Care este fapta sa, a face, care duce la a-fi-ul lui Empedocle? Ştim că i-a rămas sandaua în urmă. Dar a fost accidental sau intenţionat? Cele două determină un a-fi atât de diferit, încât ne lasă nedumeriţi. Există un a-fi mai bun aici, unul mai autentic, în sens heideggerian? Şi de ce ar fi înşelăciunea inautentică? Depinde de intenţie, care-va-să-zică. Sau aşa pare. Ar fi mai bine dacă intenţia era cea de solipsism? Sau intenţia ratată a revelării unui ens causa sui? Cât am priceput eu din filozofie, aici mă dau bătut. Era parcă mai bine dacă avea şi o femeie cu el.