... l-a vegheat câteva zile şi când a văzut că nu se trezeşte, ci un vierme ieşind pe nara lui Enkidu, Ghilgameş a plecat în căutarea nemuririi. ( dintr-o poveste care îmi place mult)
Dumnezeu îşi murdăreşte întotdeauna pantofii până ajunge la mine. Nervos, mă amenință că mă dă în Judecată. Niciuna din celelalte părți cu care are contract n-are atâta noroi şi atâtea chiştoace pe drumul de acces. În plus, absentez de la cursurile de reificare şi tăinuiesc iubiri. Contabilul i-a spus că am futut bugetul pe poeme inutile şi beții. În cârciuma lui Nietzsche, duşmanul lui de moarte.
Sătul de cicăleală, i-am strigat că sunt victima unui rapt. Săvârşit de el însuşi printr-o ființă care bucătăreşte într-un bloc cenuşiu. Chiftele.
Autist, cum îl ştiu de-o viață, mi-a răspuns că el e vegan.
Lectură suplimentară pentru înțelegerea corectă a textului:
A murit Enghidu, prietenul meu
care ucise lei cu mine.”
( din poemul Ghilgames )
I
Priveste-ti mainile si bucura-te, caci ele sunt absurde,
Si picioarele priveste-ti-le, seara, drept cum stai,
atarnand spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape ca sa ma vezi,
dar si aceasta e altceva decat nimic.
Ma voi face departare, ca sa-ti incap in ochi,
ori cuvant, cu sunete de marimea furnicii,
ca sa-ti incap in gura.
Pipaie-ti urechea si razi si mira-te ca poti pipai.
Pe mine insumi ma dor, in scurta trecere.
Mi-am intins privirea si ea a intalnit un copac,
si el a fost!
Umerii priveste-mi-i, si spune-ti ca sunt cei mai
puternici pe care i-ai vazut, dupa iarba si bivoli,
caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea, ca pe un sac de piele
la moara de vant.
De-aceea cand ma ard in strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi intind peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine insumi, cu rauri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atat cat sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neincapator gandului meu
in vesnica crestere, o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni, si nu eu sunt acela
cu care vorbesc!
II
Ca sa fie ceva intre noi, altcineva – sau eu
insumi – am botezat ceea ce eu insumi facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinandu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suras buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surazand,
carei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, inaltimea pe care-am azvarlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mangaiat-o, pentru ca mainile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecand
de pe o gura pe alta ca un rau nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau ?
III
Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu odata cu mine creandu-i pe
arbori, pietrele si raul,
deasupra mai incetului meu trup
atarnandu-se de gand, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.
IV
Si cand toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decat in ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine, masurand ca la toance,
in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimband cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe pana la genunchi, coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara de Timp este, ca amintirea.
E asemenea vazului mainilor, asemenea
auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramane, gandul
mai lung mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.
VII
Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva starnite, spre altundeva.
( de Nichita)
Vocea Strejnicului 