Înainte să fiu Castanman, am fost altcineva si am avut şi blog, o vreme. Acel blog l-am şters de mult, aproape că am uitat şi ce scriam pe acolo. Nici nu era pe wordpress. Când mi-am deschis defunctul zurliublog, la recomandarea cuiva, lumea wordpressului era destul de mică. Afabilă. Promiţătoare. Semăna, oarecum, cu un club de swingeri. Tot ceea ce aveai de făcut era să îţi aştepţi cuminte rândul. Acest fenomen se întâmplă (impersonalul ”se”, unde faptele pot fi puse pe seama determinismului biologic) adesea în cadrul comunităţilor mici, spun sociologii. Se cheamă socializare, pe scurt. Promiscuitatea este înscrisă în genele noastre. Fidelitatea şi monogamia au apărut mai târziu şi trebuie să fi fost iniţial o monstruozitate în ochii păstrătorilor bunelor rânduieli ale zburatului din împreunare în împreunare. Dar timpul trece, lumea se schimbă.
Atunci când mi-am şters vechiul zurliublog, lumea wordpressului se micşorase simţitor. Unii fugiseră pe facebook, în căutare de meme inepte, citate răsuflate şi cuvinte cât mai puţine. Alţii, mai pasionaţi de vizual, luaseră drumul instagramului, unde bipezii se laudă cu propria fericire şi, mai ales, cu deplasările dese prin locuri kitschoase şi multe ţâţe. Comunitatea descreştea. Acum, întors în această lume, am constatat că s-a micşorat şi mai mult. Locurile de fugă au rămas aceleaşi, plus tik-tok, un loc specializat în vomă, prostie şi ţâţe. În curând, noi, wordpressiştii, dacă această tendinţă se va menţine, s-ar putea să fim înrudiţi între noi. Se nasc astfel premizele incestului.
Îmbătrânim, mate. Îmbătrânim şi, spun gurile rele, ne prostim. Se pune întrebarea de ce scriem şi cui foloseşte asta. Mai ales că am ajuns să fim acuzaţi de impostură. Ce prostie! Cine ar vrea să fie în locul nostru? Am râs. Şi eu râd destul de rar. Noroc mare cu bătrâneţea. M-a făcut mai înţelept şi mai răbdător. Mai înţelept decât eram deja? Iată că se poate. Şi încă un mare noroc: n-am rude pe wordpress. Nu încă. Nu despre care să ştiu, cel puţin.
Vocea Strejnicului 