Indigenţă mentală

Suntem amândoi suficient de departe încât putem să abandonăm geometria distanțelor (culmea, ultimele poezii citite sunt despre dreaptă și despre punct) și să încercăm să înțelegem de ce existența noastră nu e decât cicatricea unei tăceri. Tăcere cu o mulțime de proprietăți, comune și tăcerilor altora, și doar cu o improprietate, marker . O improprietate-întrebare, indescriptibilă. Ceva ca-n Noli me tangere, a lui Correggio. Mâna stângă un refuz ferm, mâna dreaptă o invitație clară spre hoinăreală. Uneori încerc să văd dincolo de didacticismul descrierii acestei tăceri. Improprietatea nu e validată de adevăruri, accesul cognitiv la tăcere ne este refuzat prin însăși natura noastră de căzuti. (pauză de cafea, du-te la frigider, ronțăie ceva). Tăcerea asta pandemică m-a prins cu pumnii plini de cuvinte… Voiam să ți le-ndes pe gât, ia-le, mestecă-le, laxative să-ți cureți toxinele. Sau somnifere pentru sinuciderile zilnice. Nici măcar nu mai vreau un răspuns, doar să uit întrebarea. Te rog frumos, respectuos, lasă dracului tabelele, socotelile, icselile și hai sub cireș. Mai am o gură de cafea.

Urbi et orbi. Ultimul monolog închipuit al lui Nietzsche.

Motto: In 1889, Friedrich Nietzsche cădea pradă nebuniei, în piața Carlo Alberto din Torino. Circumstanțele sunt binecunoscute. Când s-a trezit, se credea a fi Dionisos sau Crucificatul…

Integralitatea umană nu poate fi împlinită fără omul nebun. Dacă alții n-au fost nebuni, noi ar trebui să fim, spune o butadă. Nebunia e o mască sub care se ascunde o știință fatală și prea sigură. Sau o soluție comică, o ultimă bufonerie. Știu că nimeni nu iartă obrăznicia mea de a scrie Gőtzendämerung, atacul împotriva idolilor, împotriva falselor adevăruri în care mai crede omenirea… Și nici faptul că am socotit muzica luiWagner primejdioasă ca o boală. Poate am exagerat după ce am văzut Carmen de Bizet. Poate sunt un arogant. Aveți o tonă de dovezi. Puteți începe cu denumirea primelor trei părți din Ecce Homo…- De ce sunt așa de înțelept? De ce știu atât de multe? De ce scriu atât de bine? Dar oare nu ofer răspunsul în ultima parte- De ce sunt eu fatalitate?Fără aroganța Supraomului nu puteam să strig că filozofia e o biată unealtă a nihilismului, că morala e cea mai nefastă specie de ignoranța și, bineînțeles, nu puteam declama teatral –Gott ist tot.. Nostalgia Dumnezeului pierdut m-a făcut sa divinizez omul. Să mă divinizez pe mine însumi. Să descopăr credința, preludiul prăbușirii mele, că misiunea mea e aceea de a crea lumea…Dincolo de aroganță se ascunde un sentimental. Poate depune mărturie Lou. Cea care m-a învățat să sufăr ca un zeu. Acea emoție afirmativă prin excelență, emoția tragică.

Singura teamă de neînvins e că într-o zi voi fi canonizat…

Blasfemie în Joia Patimilor…

Dumnezeu nu e profi. E doar un tip de gașcă, știu sigur asta, împarte cu mine o gagică făcută doar pentru El. Creată pentru a avea pe cineva la cafea sau pentru a-i zăpăci gândurile, psihoterapie inversă, toată lumea stie că perfecțiunea l-ar face cu nervii. Și cred că o mai folosește și când i se face de-o tristețe. Gestul lui mi-aduce aminte de filmele alea rusești, de război, când își împărțeau camarazii țigara. Un prostuț sentimental. Mai ales de cînd încearcă să-mi demonstreze că în natură nu sunt salturi. Doar Căderi. Maiestuoase, ce-i drept. Deși procedura de sistem îi interzice să se bage în astea lumești. Și să shăruiască atribute-predicat. Cum să te mai proclami făuritor al ordinii când tu arunci în brațe cei mai perfecți sâni de la Eva încoace și zaț de finitudine?

Saudade*

Iubesc cuvintele ca pe-o femeie încălțată în teniși. Care ronțăie în fiecare zi, enervant, un covrig.

În fiecare noapte fac dragoste cu ele. Animalic. Desperant. Niciodată nu atingem orgasmul și ne prăbușim rușinați. Până la urmă, retrocedarea raiului e o chestie administrativă.

Cuvintele sunt matematică. O matematică în care  operăm doar cu rapoarte. Fiecare cuvânt e numitorul sau numărătorul altuia. Fără proprietăți de simetrie. Uneori se întâmplă să găsim în ele vagi urme de reflexivitate, comutativitate, asociativitate.

Cuvintele sunt o coordonată atemporală a timpului. Ecoul lor în „celălalt” sunt o coordonată aspațială.

Au aromă mistică: se distribuie fără să se împartă, miroase a Noica, știu… Și sunt singurele care te ajută să obții eul minim necesar supraviețuirii.

Când au chef de joacă, găsesc câte un filozof și-l păcălesc să încerce să releve neauzitul (l’innoui) și negânditul  (l’impense)… în ultimul cuvânt e un accent, nu-l pot edita, nu contează, Borges spunea că, pentru generația sa, un ins care nu vorbea franceza era aproape un analfabet… apoi lumea a trecut de la franceză la engleză, de la engleză la ignoranță.

Alteori nimeresc pe mâna unora care le consideră curve de centură și fac sex oral cu ele. Cuvintele mele nu știu să se apere. Se întorc, le curăț și le așez în geamantanul ăla ros de uitare.

Uneori, mă îngrozește gândul că nu voi fi atât de lucid încât să simt transformarea inevitabilă a cuvântului în vorbărie. Și să tac…

* un cuvânt din limba portugheză, imposibil de tradus într-un alt cuvânt.

Dragostea în vremea holerei

„… e cea mai proastă carte a lui Marquez. Personaje caricaturale. Mai ales tipul ăla care după 622 de relatii amoroase și 50 de ani, 9 luni si 4 zile de despartire simte nevoia să-i redeclare dragostea” (dintr-un jurnal de lectură ținut acum vreo sfert de veac; azi cred că mi-aș modifica puțin părerea, nu legat de valoarea literară, ci de cifre)

Într-una din evanghelii, autoritatea supremă în materie de resurse umane precizează clar locul unde ne putem mântui: unde nu e nicio femeie. Hei, nu fugiți acolo, maifrenț, dacă încă n-ați privit în zori o femeie  după o noapte de dragoste nebună, o femeie ciufulită și morocănoasă, cu cearcăne și machiajul distrus, cu cel mai monosilabic „neața” aruncat ca o prelungire a sânilor aproape adormiți în ceașca de cafea, femeie care ți-a făcut cerul tavan și, mișcîndu-și șoldurile, îți aruncă busola spunându-ți că ea e femeia port, limită a rătăcirilor. Și a ceea  ce știu zeii. Nu fugiți, maifrenț, dacă n-ați văzut ridurile acestei femei dimineața, în lumina ferestrei bucătăriei, după o noapte în care ați mușcat din renunțarea la materie și ați înțeles că nu trebuie să vă vindecați de nebunie, ci de cea mai plată rațiune. Nu fugiți, maifrenț, dacă în urma voastră cineva nu a închis ușa punându-vă în bagaje cel mai trist zâmbet din istoria omenirii și cea mai tandră întrebare: când mai vii? E momentul când te simți nemuritor și mântuirea -i inutilă…