Sandaua lui Empedocle

Despre Empedocle sunt trei supoziţii referitoare la dispariţia sa şi la găsirea şlapului acestuia pe buza Etnei. Prima, şi cea mai probabilă, este că şmecherul a vrut să-şi păcălească discipolii, făcându-i să creadă că s-a înălţat la Cer. Dar, în graba lui de a se face nevăzut, şi-a agăţat sandaua şi aceasta i-a rămas în urmă ca o dovadă a minciunii sale. Citând un mare prostănac: ghinion!

A doua ipoteză, şi aceasta probabilă, dar numai până la un punct, susţine că maestrul şi-a lăsat dinadins sandaua în urmă, pentru a nu şti nimeni că s-a făcut una cu zeii. Prima parte ar putea sta în picioare, doar cu condiţia ca Empedocle să se fi făcut nevăzut. Nevăzut, în sensul de a-şi pierde urma. A decis să trăiască în pădure, într-un act de mizantropie. Un fel de: ”discipoli, valea! Sunt cu zeii acum. Sau mort în vulcan.”

A treia, şi cea mai hazardată (şi ”hazardat” este aici un blând eufemism), pentru că presupune faptul c-ar exista zei, susţine că zeul vulcanului Etna, iritat de încercarea de înşelătorie a lui Empedocle, i-ar fi scuipat afară sandaua, pentru a-l da de gol că s-a aruncat în vulcan şi nu l-au luat zeii cu ei. Deci nici vorbă să devină zeu.

Secole la rând, pentru canonul filozofic occidental, a fi înseamnă a face. Empedocle a făcut, într-adevăr. Dar ce anume? Care este fapta sa, a face, care duce la a-fi-ul lui Empedocle? Ştim că i-a rămas sandaua în urmă. Dar a fost accidental sau intenţionat? Cele două determină un a-fi atât de diferit, încât ne lasă nedumeriţi. Există un a-fi mai bun aici, unul mai autentic, în sens heideggerian? Şi de ce ar fi înşelăciunea inautentică? Depinde de intenţie, care-va-să-zică. Sau aşa pare. Ar fi mai bine dacă intenţia era cea de solipsism? Sau intenţia ratată a revelării unui ens causa sui? Cât am priceput eu din filozofie, aici mă dau bătut. Era parcă mai bine dacă avea şi o femeie cu el.